Azi. Despre tine.

Mi s-a spus să scriu, dar niciodată nu am făcut-o către public, până acum. Cred ca venit timpul să-mi sparg cochilia în care mă aflu și să-mi întind aripile spre ceva nou. M-am gandit, la început, să scriu despre tine, apoi... să scriu despre noi, dar, în final, am ajuns să scriu despre noi, noi toți...

‘’Lumini pale si nedefinite acopera cerul nemărginit al Impărăției de Negură.’’

Stau și privesc pe geamul aburit al camerei spre sclipirile infime ale nopții si încerc să pictez rândurile în cuvinte asimetrice, iar literele în linii fine. Zăresc, la linia insesizabila a nopții, o dunga luminoasa care desparte cerul de pământ. Îmi doresc să pot privi mai mult, să deosebesc culorile în înneguatul cer, dar ochii mei au plecat in Lumea Viselor.

‘’Lumini pale si nedefinite acopera cerul nemărginit al Impărăției de Negură.’’

Stau și privesc pe geamul aburit al camerei spre sclipirile infime ale nopții si încerc să pictez rândurile în cuvinte asimetrice, iar literele în linii fine. Zăresc, la linia insesizabila a nopții, o dunga luminoasa care desparte cerul de pământ. Îmi doresc să pot privi mai mult, să deosebesc culorile în înneguatul cer, dar ochii mei au plecat in Lumea Viselor.

Aici se află continuarea, în lumea asta, în oceanul sperantelor, dar nu eram singură și nici ideea nu mai părea să fie a mea.

Aici puteam scrie, aici era locul în care veneam mereu pentru a aprofunda și înțelege ceea ce simțeam, dar nu mai eram singur…

Era aici, îl cunoșteam, el era cel care m-a inspirat, care m-a adus aici și m-a făcut să mă închid singură, să cad în propria-mi capcana. Dar nu îl condamn. Este o colivie închisă, dar am puterea de a evada mai mult decât am putut-o face în lumea reala.

Nu o cunoșteam, dar îmi părea mai cunoscută decât propriul corp. Suntem ca doua picaturi de apa: identice, aceeași mama, aceeași forma. Același trecut.

Voiam să-l cunosc. Știam că este singura șansă de a o face. Nu puteam să o ratez. Era inspirația mea, era cel care m-a adus aici si m-a facut sa cad in cele mai intunecate abisuri pentru cuvinte, pentru o arta ce nu multi o pot înțelege.

Ea, persoana care sa afla aici, este o parte din mine, seaman cu mine. Este varianta mea apusă, la începuturi. Se semneaza diferit, cauta o amprenta diferită, dar în profunzimea ei pot vedea ceea ce am fost. Este o copie, o copie mai buna decât multe, ea nu se schimbase în asta in urma cuvintelor mele, ci așa se născuse.

Eram două picaturi de apa, ne aseamănam, dar el era mai bun. Vorbele reci ne transformau în gheata, ne aduceau la adevarata valoare, arătau cine suntem. Înghetam. Ne transformam în fulgi. Doi fulgi: opuși, complet diferiți.

Știam că trebuie să o cunosc. Voiam să întalnesc pasărea a carei libertate i-am furat-o. Mă intriga felul ei asimetric mie si voința ei de a nu se opri in ciuda gratiilor care se strângeau tot mai mult in jurul ei. Operele mele i-au format aripile, dar i-au smuls si o parte din pene, lasand-o cu rani adânci și însangerate.

Știam ca șansele de a-l găsi sunt minime, dar ma îndragostisem de cuvintele schițate pe paginile miilor de cărți pictate de el. Îmi asumam riscul să cad încă o data, chiar dacă acest lucru m-ar fi putut lăsa acolo.

Știam că sunt aproape de ea. Firea ei imi pulsa in vene, dar aerul părea ca se termină. Aveam nevoie să rezist. Trebuia să știu cum și de ce. Trebuia să-i aflu secretul. Trebuia să-mi afle intențiile și de ce am început să scriu, dar timpul se scurgea…

L-am vazut. Se afla aici. Își muta privirea dupa ceva cu disperare. Trebuia să mă apropi și să observ, să înteleg de ce am ajuns în același punct de început. Cum a reușit să ma găsească aici, în lumea asta fantomatică și plină de vise distruse? Dar era prea târziu…

Eram acolo, în fața ei. Nu mai aveam timp, totul se scurgea și începea să se destrame. Trebuia să aflu de ce tocmai ea? De ce tocmai sora mea vitrega este aici și de ce nu-mi pot stăpâni dorința, așa că m-am oprit si am făcut-o. Am tras-o spre mine si mi-am contopit buzele cu esența secretelor ei: cu buzele ei, mereu cusute cu ața neagra. Am încercat să mă distanțez și să opresc una dintre cele mai mari greșeli. Nu împărțim sânge, dar suntem la fel, ca doi fulgi de nea. Aceeași simetrie ca a lor, aceleași sentimente ca ale noastre.

Nu știam de ce, dar o facuse. Înțelegeam. Era dorința lui cea mai de preț. A încercat să schimbe asta și să se distanțeze, dar nu a putut. Știam. Nu era doar dorința care ardea în el, era și curioztatea mea de a întelege de ce îmi doresc asta la fel de mult.

Am încercat sa aprofundez, dar se sfârșise. Totul începu să se piardă, să se descompună în pixeli. Imaginea din fața mea era doar o amintire, știam că nu e posibil să se intample asta, deși îmi doream. Lacrimile vărsate atunci se întorc în șiroaie pe fața mea. Ea a murit acum doi ani și nu e nimic care o poate face să se întoarcă…   

Asta este una din lucrurile alea pe care le citești undeva pe net când te plictisești, dar care te face să te gandești la tine si la cum vezi tu lucrurile. Să te intrebi dacă, oare, persoana care îți lipsea cel mai mult acum o luna este tot persoana care îți lipsește si acum... sau daca tu, ca persoana, ți-ai da ultimele secunde din viața pentru a îndeplini dorința altcuiva. Ori, poate, e vorba despre asemanarea dintre două persoane, despre cât de mult poți să semeni cu cineva, dar și cât de multe diferențe exista între voi; ca si cum v-ați completa și ați forma un cerc complet sau o pictură abstractă... Eu am numit-o "Simetria unor fulgi de nea".