Azi. Despre tine.

„ Știu că am încălcat regulile și că într-un district ca acesta nu este permis ceea ce s-a întamplat cu ceva timp în urmă, dar nu mă puteam abține. Știu că de data asta chiar era să o comitem, dar aș fi riscat. Știu că legile lor și regulile lor sunt prea drastice și fără sens, dar nu știu cum pot să le opresc. Nu știu cum să le încalc alături de tine fără a atrage atenția.
Te vreau aici... Vreau micuții pui jumătate lupi să alerge cu tine iar prin spatele conacului, să-i prinzi și să-i aduci pe terasa de lemn și să-i băgăm împreună în acel loc pe care îl numeai acasa și să le facem baie. Vreau să te simt iar aproape, să te simt acolo... Vreau să fim iar noi, dar știu că nu se poate... Știu ca e deja prea riscant să mai rămâi cu noi, pentru că ei pot afla de tine...
Azi te-am văzut. Erai acolo, apoi am văzut privirea persoanei din spatele tău și mi-am dat seama că deja era prea mult. Știu că plecai iar, că trebuia să mergi, că asta este parte din tine, dar încă te mai voiam pentru mine. Știu că am întrecut limita la privirea sfidătoare pe care am primit-o, dar nu te văzusem de luni... Încă simt privirea aceea rece, dar arzătoare a acelui om care a murit și a renăscut în diferite timpuri. Încă simt cum era să te pierd iar, de data asta pentru totdeauna...
Azi te-am simțit. A fost scurt, dar am făcut-o. Am văzut privirile tale pe care le aruncai în jur înainte de fiecare sărut. Era stresant, dar o făceai pentru siguranța ta... Și probabil și pentru a mea, și a copiilor...
Încă tind să cred că ar trebui să te întorci și să stai iar in pădure... cu noi... Cred că locul pe care îl ocupi în armată, în doborârea morților fără gândire, este inutil... O să ajungi să-ți dai viața pentru ceilalți, să te distrugi pe tine înaintea lor.”

N-ar trebui să mă aflu aici, între aceşti patru pereți, şi să aştept, ca tu, un om simplu, dar plin de comori, să-mi spui ce vrei să faci. N-ar trebui să mă aflu aici, între aceşti patru pereți, şi să mă gândesc la asta.
Îmi pare rău, că tu ca simplu om, nu te consideri la fel de uimitoare, precum o fac eu, sau la fel de complexă ,cum te văd ceilalți.
Ești exact ca floare despre care îți vorbeam, un trandafir, și chiar și așa, încă nu știu ce flori îți plac.

Ai un sistem de apărare în jurul tău, unul creat de tine pentru tine, exact ca un trandafir şi spinii săi. Zidul pe care îl ridici şi îl construieşti după multe bătălii, atât cu tine, cât şi cu factori din exterior, te protejează de ceea ce urmează şi crezi ca te ține în picioare.
Exact ca micile ace de pe cozile florilor care cresc în timp şi spre bază sunt mult mai mari, mai rigide şi mai puternice decât sunt spre vârf, unde au apărut mult mai recent şi sunt mai uşor de dat jos. Ca tine cânt consolidezi scutul, mereu începi de jos şi îl tot ridici până ajungi la punctul final şi după înalți şi mai mult peste.
Gândeşte-te la petalele lui. Sunt colorate şi exprima atât eleganță, cât şi autoritate şi finețe. Sunt sensibile şi "timide", iar în ele stă esența. Uită-te la frumusețea lor, apoi uită-te la tine. Eşti acolo sus aparata de toți spinii din jurul tău. Eşti lucrul cel mai de preț al acelei plante, tu atragi atenția. Acolo sus eşti în siguranță şi ascunzi tot ce ai mai prețios.
Toate petalele alea, în multe straturi, ascund mijlocul galben şi dulce, o adevărata comoară pemtru unele ființe, în care îți găsesc esența, unde te găsesc pe tine aşa cum eşti. Totul te protejează, iar când ajung în interiorul tău, ştiu că am gasit ceea ce am căutat, ceea ce a fost mereu ascuns şi încă este. Nu poți să te laşi doborât de ceea ce se afla în jur, după atâta timp, dar poți face o crăpatură pentru micile vietăți ce ştiu să aprecieze.
Atragi prin exterior, dar este o adevărată bătălie să te laşi culeasa, pentru că nimeni nu s-ar aventura atât, încât să se rănească pe sine pentru ceva care e posibil nici să nu prinda rădăcini.

Încă stau şi te privesc din spatele rândurilor ce ar fi trebuit fi arse...

Eu, omul din spatele acestor cuvinte, îți scriu ție, omului care stă și le înțelege.