Piele.
Acum câteva zile am recitit unele dintre mesajele vechi dintr-o perioada de care pot spune că m-am bucurat la maxim, dar care acum nu-mi mai provoacă atât de multă plăcere. Era o perioadă în care nu eram "eu", iar derulând printre cuvintele aruncate dintr-o joacă, am descoperit unele gânduri pe care nici nu ştiam că le am, am găsit unele bucățele din mine pierdute prin simplele litere. M-am văzut pe mine într-un mod în care n-o mai făcusem până atunci.
Chiar dacă toate păreau să mă tragă iar în perioada aia şi s-o retrăiesc, să simt tot ce a fost atunci, a existat un lucru, sau mai multe, care mi-au atras atenția; în mod special. E vorba despre felul în care gândeam, despre felul în care încercam să mă fac să gândesc, şi de modul în care îmi alegeam cuvintele pentru a purta conversații cotidiene cu oameni mai puțin obişnuiți, mai puțin cunoscuți, şi mai mult diferiți. Mi-am dat seama că poate la vremea aia nu eram aşa uimită de felul în care îmi alegeam cuvintele pentru a vorbi, dar acum sunt, şi nu-mi pot imagina că tot ce era acolo, era scris din mine, că făcea parte din mine. Nu pot spune că acelea erau cele mai bune lucruri spuse de mine vreodata şi nici că aş fi mândră de tot ceea ce s-a întâmplat atunci, dar printre toate astea, am găsit un fragment care m-a făcut să cred că deşi noi nu sesizăm asta sau preferăm să o ignoram, cu toții avem o asemenea temere; o temere ce ne face să ne simțim limitați în posibilităț. Şi "pentru că îmi era (şi înca îmi este) frică de trecut şi nu vreau ca el să se întoarcă sub alte forme" o să scriu acum şi aici acest lucru, o să încerc să fac limitele care ne presează nevăzute, pentru a întinde la infinit "greşelile" pe care le luam în a schimba ceva.
Şi nu fac asta doar pentru că trecutul meu este pătat şi simt furnicături de fiecare dată când mă gândesc că poate se întoarce, o fac pentru că abia acum mi-am găsit curajul să vorbesc.
Nu o să încep să vorbesc despre miile de greşeli şi ce urmări au ele, pentru că nu ăsta îmi este scopul acum, şi chiar dacă aş face-o, ele m-au făcut cine sunt la fel de mult cum au făcut-o cu toți. Deci n-o să le regret.
O să vorbesc despre intimitate şi felul "ciudat" în care o percep eu- şi posibil alte câteva persoane pe care n-am ajuns să le cunosc încă. DE CE? Pentru că vreau, pentru că pot, pentru că găsesc atâtea lucruri intime, ce poate pentru unii ies cumva din tipar.
Găsesc atâtea lucruri intime, pe care majoritatea le văd simple, banale, iar a fi gol, fără nicio haină, în fața altei persoane, nu pot spune că se află printre ele. Probabil că am ajuns să cred asta datorită faptului că a trebuit să-mi schimb ținutele în văzul lumii şi rapid pentru a urca pe scenă. Poate că am aceasta idee pentru că mi-am petrecut ani dezgolită în fața a sute de persoane necunoscute, iar acum , ştiind asta, nu mi se mai pare nimic intim.
Nu pot spune că nu m-am simțit inhibată, odată, dar acum asta nu se mai întâmplă. A-mi lăsa toată pielea la vedere pentru alte persoane -şi poate a-mi atinge pielea de a lor- nu îmi pare ceva la fel de ''solicitant'', şi chiar electrizant, cum aş putea găsi cititul; cititul cu voce tare în fața unei persoane (acea persoană) sau în fața unui public. Nu e intim pentru simpla activitate în sine, care implică recitarea unor litere din cerneală imprimate pe un copac mort,
e intim pentru felul în care mă face să mă simt.
Aş putea găsi la fel de intim şi scrisul, aruncatul unor cuvinte ce-mi ies din vene pe foi rupte, mototolite, doar pentru că semne ale unor litere ce formează ceea ce simt. Sau am simțit.
Urăsc să le explic oamenilor ce am vrut să exprim prin ceea ce am scris, mă face să mă simt expusă în fața lor, "dezbrăcată", chiar dacă aveastă explicație îmi este cerută doar pentru că mă complic prea mult în a ascunde evidentul.
La fel de intim pot spune că tind să găsesc şi "simțitul". Nu genul de "simțit" pe care îl ai doar pentru o perioadă, nu genul de "simțit" pe care doreşti să-l împarți, să-l arăți unor persoane doar pentru o posesiune scurtă. Genul de "simțit" care te face să vezi legătura morală dintre tine şi altcineva, legatura aia care prinde formă fizică în ochii tuturor, dar voi încă o păstrați separat. (Genul de legatura de care e posibil să nu ai parte pentru că ai făcut greşeli.)
Aleg să găsesc sentimentele mai intime decât orice atingere şi oricare bucată de piele. Aleg asta pentru că deşi sunt multe şi peste tot, nu toate sunt cele care ar trebui să termine puzzle-ul. Le găsesc intime pentru că, acum, oricine are parte de "piele" înainte de orice altceva. Şi uneori, are parte doar de "piele"...
Chiar dacă toate păreau să mă tragă iar în perioada aia şi s-o retrăiesc, să simt tot ce a fost atunci, a existat un lucru, sau mai multe, care mi-au atras atenția; în mod special. E vorba despre felul în care gândeam, despre felul în care încercam să mă fac să gândesc, şi de modul în care îmi alegeam cuvintele pentru a purta conversații cotidiene cu oameni mai puțin obişnuiți, mai puțin cunoscuți, şi mai mult diferiți. Mi-am dat seama că poate la vremea aia nu eram aşa uimită de felul în care îmi alegeam cuvintele pentru a vorbi, dar acum sunt, şi nu-mi pot imagina că tot ce era acolo, era scris din mine, că făcea parte din mine. Nu pot spune că acelea erau cele mai bune lucruri spuse de mine vreodata şi nici că aş fi mândră de tot ceea ce s-a întâmplat atunci, dar printre toate astea, am găsit un fragment care m-a făcut să cred că deşi noi nu sesizăm asta sau preferăm să o ignoram, cu toții avem o asemenea temere; o temere ce ne face să ne simțim limitați în posibilităț. Şi "pentru că îmi era (şi înca îmi este) frică de trecut şi nu vreau ca el să se întoarcă sub alte forme" o să scriu acum şi aici acest lucru, o să încerc să fac limitele care ne presează nevăzute, pentru a întinde la infinit "greşelile" pe care le luam în a schimba ceva.
Şi nu fac asta doar pentru că trecutul meu este pătat şi simt furnicături de fiecare dată când mă gândesc că poate se întoarce, o fac pentru că abia acum mi-am găsit curajul să vorbesc.
Nu o să încep să vorbesc despre miile de greşeli şi ce urmări au ele, pentru că nu ăsta îmi este scopul acum, şi chiar dacă aş face-o, ele m-au făcut cine sunt la fel de mult cum au făcut-o cu toți. Deci n-o să le regret.
O să vorbesc despre intimitate şi felul "ciudat" în care o percep eu- şi posibil alte câteva persoane pe care n-am ajuns să le cunosc încă. DE CE? Pentru că vreau, pentru că pot, pentru că găsesc atâtea lucruri intime, ce poate pentru unii ies cumva din tipar.
Găsesc atâtea lucruri intime, pe care majoritatea le văd simple, banale, iar a fi gol, fără nicio haină, în fața altei persoane, nu pot spune că se află printre ele. Probabil că am ajuns să cred asta datorită faptului că a trebuit să-mi schimb ținutele în văzul lumii şi rapid pentru a urca pe scenă. Poate că am aceasta idee pentru că mi-am petrecut ani dezgolită în fața a sute de persoane necunoscute, iar acum , ştiind asta, nu mi se mai pare nimic intim.
Nu pot spune că nu m-am simțit inhibată, odată, dar acum asta nu se mai întâmplă. A-mi lăsa toată pielea la vedere pentru alte persoane -şi poate a-mi atinge pielea de a lor- nu îmi pare ceva la fel de ''solicitant'', şi chiar electrizant, cum aş putea găsi cititul; cititul cu voce tare în fața unei persoane (acea persoană) sau în fața unui public. Nu e intim pentru simpla activitate în sine, care implică recitarea unor litere din cerneală imprimate pe un copac mort,
e intim pentru felul în care mă face să mă simt.
Aş putea găsi la fel de intim şi scrisul, aruncatul unor cuvinte ce-mi ies din vene pe foi rupte, mototolite, doar pentru că semne ale unor litere ce formează ceea ce simt. Sau am simțit.
Urăsc să le explic oamenilor ce am vrut să exprim prin ceea ce am scris, mă face să mă simt expusă în fața lor, "dezbrăcată", chiar dacă aveastă explicație îmi este cerută doar pentru că mă complic prea mult în a ascunde evidentul.
La fel de intim pot spune că tind să găsesc şi "simțitul". Nu genul de "simțit" pe care îl ai doar pentru o perioadă, nu genul de "simțit" pe care doreşti să-l împarți, să-l arăți unor persoane doar pentru o posesiune scurtă. Genul de "simțit" care te face să vezi legătura morală dintre tine şi altcineva, legatura aia care prinde formă fizică în ochii tuturor, dar voi încă o păstrați separat. (Genul de legatura de care e posibil să nu ai parte pentru că ai făcut greşeli.)
Aleg să găsesc sentimentele mai intime decât orice atingere şi oricare bucată de piele. Aleg asta pentru că deşi sunt multe şi peste tot, nu toate sunt cele care ar trebui să termine puzzle-ul. Le găsesc intime pentru că, acum, oricine are parte de "piele" înainte de orice altceva. Şi uneori, are parte doar de "piele"...
Comentarii
Trimiteți un comentariu