Prima parte din FIINȚA mea

Am scris asta acum ceva timp, dat întrucât nu a ieșit așa cum mi-am dorit, o s-o scriu aici. O să arunc cu bucăți din mine în care unele persoane se pot regăsi. O să arunc cu bucăți din mine în repetate rânduri în repetate seri. Ăsta este începutul.

Ființă 

Pentru tine, cealaltă bucată din ființa mea. Te-am găsit.

I

Te simt. Picăturile de ploaie ating geamul rece al cafenelei și se preling spre pământ, sărutându-l în repetate rânduri. Așa cum și eu obișnuiam să fac, odată.

Îmi beau ceaiul de tei și citesc știrile incomplete din ziar, luându-mi notițe despre crimele și suicidurile ce au avut loc în zilele precedente. Stau la masa la care obișnuiam să ne bem împreună cafeaua acum câteva luni. E masa aceea din colț, de lângă geamul care are vedere spre centrul orașului, cea de lângă peretele plin cu sute de cărți în toate culorile. Încă îmi amintesc zâmbetul tău când mă puneai să aleg o litera, iar tu, apoi, culegeai la nimereală, o carte al cărei nume începea cu acea literă... O deschideai la mijloc de fiecare dată și mă puneai să aleg un număr, tu foșnind paginile cărții înainte și înapoi până găseai o pagină al cărei număr însuma 13, apoi îmi citeai rândul cu numărul pe care mi-l cerusei. Făceai asta în fiecare zi. Îmi lipsește asta...

Privesc melancolică prin geamul aburit spre locul în care ne întâlneam în fiecare dimineață pentru a ne îndrepta aici împreună. Un corb trece în zbor prin fața geamului, distrăgându-mi atenția și coborându-mă din gândurile mele. Se lasă purtat de vânt, rotindu-se de câteva ori, apoi se întoarce și poposește în fața mea, pe cimentul ud, despărțindu-ne un perete de sticlă. O pasăre negră cu pene ce lucesc de la apa ce a picurat peste ele, făcându-le să pară unse cu cel mai scump ulei, așteaptă ca cineva să o hrănească, iar ochii mici ca două mărgele rătăcite, la fel de negre ca penele-i parcă arse, strălucesc în lumina difuză, devenind din ce în ce mai intriganți. Și tu obișnuiai să porți la fel de mult negru întotdeauna. Credeai că nu atragi atenția, că te face să treci neobservat, prin felul tău simplist de a fi. Dar nu era așa. Tu atrăgeai atenția prin felul în care vorbeai, prin felul în care rușeai să-i faci pe cei din jurul tău să se simta. Ochii tăi spuneau o poveste. Ochii tăi mici și triști, asemănători cu cei ai corbului din fața mea, mă făceau să caut în adâncul tău și să-i înțeleg. Dat fiind că erau așa mici, mă intrigau.

Continui să mă uit la pasărea din fața mea. O privesc mai atent. Parcă mă cheamă. Își rotește capul, ajungând să mă privească de jos, invers. Se uită insistent la mine și mă cerceteză; încearcă să-mi spună ceva. Îmi strâng lucrurile, mă ridic de la masă și îmi iau haina, apoi mă îndrept grăbită spre ușă. Imediat ce o deschid, tăciunele înaripat își ia zborul. Încep să alerg după el, deși ploaia mă udă îngrozitor de tare. Zboară desul de sus, iar mie îmi este destul de greu să îl urmăresc. Nu îl pot vedea foarte bine, dar asta nu mă face să mă dau bătută. Continui să îl urmăresc. Mă trage în locuri foarte cunoscute, dar de care nu-mi pot aminti. Îmi soarbe sufletul spre el, atrăgându-mă în locuri ce îmi stârnesc amintiri puternice, dar nu știu ce amintiri... Pentru câteva minute nu-mi pot aminti nimic. Toate aceste locuri fac parte din mine, obișnuiam să le frecventez des, dar nu-mi amintesc de ce... Eram cu tine.

Încă te urmăresc, zburătorule. Mă conduci spre marginea amintirilor mele, spre marginea orașului. Îmi blochezi memoriile, te joci cu ele. Unde mă duci? Ce încerci să-mi arăți? De ce m-ai târât prin toate aceste locuri, de care acum îmi pot aminti? De ce acum, când am reușit mai mult ca oricând să mă desprind de trunchi, ca o frunză toamna, tu mă faci să mă întorc, să vreau să-l simt iar, să simt că aparțin de cineva, că fără mine acel ceva ar fi o natură uscată, tristă, seacă...?

M-ai adus aici, noul lui loc ”preferat”. M-ai condus spre locul în care obișnuiam să vin când eram mică, pe care îl consideram a fi locul în care moarte putea trăi. Alături de una dintre vechile bucăți ce mi-a dat viață, îl frecventam; aduceam omagii celor deja pierduți în neant. Aici era locul unde am învățat să mânuiesc focul, locul în care aveam voie să mă joc cu focul, locul care mi-a arătat, și care încă o face, că stăpânesc focul si arta lui mai bine ca oricine. M-ai târât într-un cimitir. În acel cimitir. Îmi lipsesc zilele în care îl puteam simți, când încă mai era prezent fizic, când el e cel care mi-a arătat pentru prima dată o coțofană. Și acum o văd iar.

O coțofană. Pasărea de smoală m-a condus la o alta. M-a condus la pasărea ta de suflet. Și acum îmi amintesc de ce le iubeai așa de mult. Și acum îmi răsună în cap tonul vocii tale: „Coțofenele sunt niște păsări a căror privire mereu e furată de ceea ce strălucește, dar și ele, la rândul lor, fură. Fură lucrurile sclipitoare ale oamenilor. La fel ca mine. Sunt un om ce fură strălucirea oamenilor după ce-i las să mă cunoscă, după ce-i  împovărez cu esența din care am fost creat.”

Te credeai ciudat, înnegurat și pierdut, cumva, în abisul unei lumi. Sperai în nimic, pentru că aveai mereu falsa impresie că nu ți se cuvine și, deși știai că nu ești o greșeală, tu tot te considerai una. Dar te considerai a fi greșeala perfectă. Mereu am știut că nu e așa, dar niciodată n-am avut „putere” în fața ta ca să-ți pot demonstra că te înșeli. Deși nu eram cine voiai să fiu, am încercat să-ți arăt că aș putea fi, așa că mereu îți răspundeam poveștii cu aceeași monedă.

- Orice lucru rău are și o parte bună. Uită-te la ele; deși fură ce au oamenii mai de preț, nu sunt pătate doar în negru. Au pete albe ce le afirmă bunătatea pe care nimeni n-o vede decât dacă încearcă să caute. Sunt cunoscute pentru furt, pentru că așa le vede cea mai multă lumea, dar cine le-a studiat cu adevărat, te-ai întrebat ce gândește?

Și atunci, pentru ultima, dar și prima dată, mi-ai răspuns cu clasicul gând. Cel încă neînțeles...

-Albul lor se află pe aripi. Aripile le ajută să zboare. Timpul zboară. Timpul este infinit și, totuși, limitat. Timpul este un miraj.

Aici mă închideai. Aici îmi arătai cât de slabă pot fi în fața ta și cât sens poate avea ceva nonsensic. Aici mă chinuiai profund, pentru că dintre sutele tale de gânduri complexe și fără sens, acesta avea mai mult sens ca toate și era mai simplu ca oricare, dar nu-l puteam înțelege... Pentru că, întâi, nu te înțelesesem pe tine...

Dar aveam să o fac.