Insomnii

Acum câteva luni eram acolo, spunându-ți cât pot urî poezia, că nu o pot scrie eu. Eram acolo și îți pictam pe foi mii de cuvinte fără înțeles, iar tu-mi stăteai alături și mă sărutai după fiecare strofă ce-o terminam. Mă uitam la tine, căutându-mi inspirația, dar niciodată nu o găseam. Exact ca pe noi, niciodată nu ne găseam cât eram împreună, o făceam doar când nu ne vedeam... Sau atingeam... Așa că am lăsat-o, te-am lăsat. Nu puteam suporta gândul că tu nu ești marea în care să mă înec și din care să renasc mai vie ca niciodată în fiecare seară... Țin minte și acum seara aia, seara în care am văzut pentru prima dată o stea căzătoare și ultima pe care am petrecut-o cu tine... Acum câteva luni ți-am scris asta și am sperat că-i un nou început...

             15 octombrie

„ Trăiesc.

Oare cerul se rupe?

Oare marea se crapă?

Valurile se izbesc de stâncile trecutului,

Norii acoperă memoriile.

Buzele se întâlnesc

Firile se contopesc

Trăiesc.”

Am stat și m-am întrebat „ce-ar fi fost daca...?”, dar tu mereu îmi ofereai răspunsul prin lipsa ta. Erai ca un spin: nu te doare decât dacă-l simți. Erai ca un spin: puteai naște un vrej din palma mea doar de mă atingeai...        

21 ianuarie

„Buzele tale uscate ca spinii unui trandafir
Pe umărul meu gol poposesc...
Părul tău roșu ca sângele vărsat în lupte
Se revarsă în cascade peste valurile mării...

Mâna mea rece și tandră
Îți alină rănile...

Corpurile noastre efemere în bătaia timpului
Caută cu disperare și-n adâncurile negre
Pasiunea ce, poate, s-a stins odată
Dar a lăsat arse cicatrici în spate...

Noi suntem perfecta contopire
A doua elemente neomogene...”
   

Apoi am ajuns să-ți scriu asta și mă întreb unde a fost pierdut în acest timp sufletul meu... Probabil că a călătorit mereu alături de tine, probabil că el a decis ce-i mai bine: să plece cu tine. Te-a ales pe tine în locul meu, deși erai plecată de multă vreme. Te-a ales pe tine în locul meu, pentru că și eu aș fi făcut la fel...

              30 martie

„Atingerea-i caldă pe pielea-mi fină

Ca roua rece pe frunze se simte.

Totul dispare, se stinge, moare

Lacrimile-i de sânge pătând veșmântul.

Te închini unei asemenea visări 

Înnegurată, făcându-mi ochii să plângă

Cristale ce-ți vor duce dorul

Până vei renaște...

Ochii tăi blânzi și nemișcați, zâmbind

Și acum îmi ard trupul dezvelit,

Din sticla pământie în care te găsești

Din patul gol, tu acum lipsind...”

Dar am ajuns să cred că nu e nimic special și sunt doar cuvinte pătate pe hârtie, la fel ca cele pe care tu mi le puneai în scrisori, la fel ca cele pe care obișnuiai să le strigi, când lumea își închidea ochii. Poate că așa ești tu acum, nepătrunsă. Sau poate e doar vina mea...

               5 aprilie

„Te las în valuri din mâini să-mi aluneci

Să simți trecutul ce nu l-ai trăit,

Să simți durerea ce a răzbit

În ochii mei de când te-am întâlnit...

Aștept să-mi ceri să n-o fi făcut,

Să mă strângi de mână, să fi tăcut,

Să te întorci acasă...”

M-am întrebat mult timp după asta de ce te-am lăsat și niciodată nu am găsit răspunsul. Apoi m-am întors la început și mi-am dat seama că tot ce trăiam noi, trăiam doar eu. Tu te simțeai în lanțuri, între gratiile unei colivii...

„Și dacă se cade, cerul să pice peste noi,

Să aștept să decazi cu lacrimi în ochi,

Căci ești  un secret a cărui taină

Doar cei morți încă-o mai știu...”